Vara asta a fost una deosebita pentru mine. E prima vara pe care am trait-o cu verigheta pe deget, mai mult, cu sotia insarcinata si a fost una foarte aglomerata. Asa s-a produs si o pauza de la blog ce a inceput cu mutarea in noul apartament si acum se termina cu mutarea pe un nou domeniu.
Sa fie de bun augur, nu?
De acum inainte ma gasiti pe stefancoman.ro.
Exista o vorba in popor: Mi-e mila de tine dar de mine mi se rupe inima. Si eu cred ca lumea asta abunda in oameni plini de compasiune, oameni care i-ar ajuta pe cei care au nevoie de un sprijin, de o mana de ajutor, dar nu ii lasa inima. Nu ti se rupe inima cand cineva iti cere sa iti sacrifici o zi de sambata dupa o saptamana de munca sau sa renunti la o zi de vacanta din putinele pe care le ai intr-un an?
Tin minte ce spunea proful meu de meditatii la mate din liceu: Matematica e ca o femeie frivola. Daca o lasi, te lasa si ea. Confortul e un idol foarte pretentios si te poate parasi imediat, mai ales cand incetezi sa ii aduci pe tava sacrificiiile. Ce sacrificii? poti sa intrebi – la cat de mult tine el la tine… Pai ii sacrifici pe ceilalti in esenta. Sacrifici o relatie cu ei, dar te faci si un complice la nenorocirea lor. Pacatul omiterii deseori e unul mai grav decat cel al comiterii. Si din pacate, cea mai amre pedeapsa pe care o poti primi este sa fii lasat sa ii culegi roadele – confortului desigur. Libertatea si pierde la fel de mult cand se face abuz de ea ca atunci cand este luata cu forta.
Exista o epistola catre un anume Diognet care dateaza din primele secole si vorbeste unui cunoscut despre crestini. El spune despre ei ca spre deosebire de restul oamenilor care sunt generosi cu paturile lor si zgarciti cu banii lor, crestinii sunt zgarciti cu paturile lor si foarte darnici cu banii lor.
Au o masă comună, dar nu şi un pat comun. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Îşi duc zilele pe pământ, dar sunt cetăţeni ai raiului. Se supun legilor prescrise, dar totodată le depăşesc prin vieţuirea lor. Iubesc pe toţi oamenii şi sunt prigoniţi de toţi. Sunt necunoscuţi şi condamnaţi; sunt duşi la moarte, dar înapoiaţi vieţii. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi. Sunt lipsiţi de toate lucrurile, dar în toate au de prisos; sunt înjosiţi, şi totuşi sunt îndreptăţiţi; sunt blestemaţi şi binecuvântează; sunt înjuraţi şi plătesc înjurătura cu cinstirea; fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răufăcători.
Traducerea a fost preluata de aici.
Am lipsit o luna de pe blog. Intr-o luna am luat o scurta vacanta, ne-am mutat si saptamana asta am deschis un santier in Giulesti pentru o familie care traieste in prea putini metri patrati, intr-o zona care se si inunda din cand in cand. E un proiect al Bisericii Internationale de a construi in spatiul unei foste magazii, o camera. Munca e voluntara si acceptam donatii.
Dupa prima zi, peisajul s-a schimbat in felul urmator:
This slideshow requires JavaScript.
O sa revin cu update-uri.
Desi am o tendinta inexorabila de a filosofa si a duce totul intr-o discutie despre valorile fundamentale ale vietii, uneori mai scriu si chestii practice. Si de data asta vine sub forma unui sfat: sa nu va imbolnaviti in weekend, mai ales daca se intampla in Suceava.
Mai fac misto-uri pe seama Sucevei cu prietenii si cumnateii mei de acolo cum ca ar fi un fel de sat mai mare, asemanator cu Satu Mare dar weekendul trecut eram aproape de a spune “V-am zis eu!?”. Am plecat cinci zile cu Diana intr-acolo si am ajuns joi seara. Pe ea o cam durea burta de miercuri seara dar nu alarmant. Vineri seara a durut-o mai tare si dupa ce am iesit sa gasim o farmacie non-stop (e una singura in Suceava si am trecut pe langa ea ca nu era pusa o lumina acatarii pe panoul exterior) si am decis sa mergem la urgente ca sa fim precauti. Trebuia sa intri de undeva din lateral dar nu erau indicatoare si dupa ce am mers contraintuitiv putin, am gasit locul cu pricina. Am dat buletinul Dianei, le-am spus care era problema si apoi am stat doua ore in sala de asteptare fara sa stiu prea multe despre ce se intampla. Am intrebat pe acolo ce se stie dar mi-au spus ca a urcat la doctor dar nu stiu de ce dureaza atat de mult. Dupa doua ore, iese Diana traumatizata de experienta mai mult decat de vestea neconcludenta. A mers cu o asistenta care se temea de asistentele de la obstetrica ginecologie si nu stia unde are cabinetul doctorul. Unul din doctori cand iese spune sa nu mai trimita la el toate tampeniile si cum nu era nimeni care sa stie sa faca o ecografie, i-au facut analizele rudimentare. Ele au iesit bine asa ca i-au facut o injectie si ne-au trimis acasa.
A doua zi, vroiam totusi sa facem o ecografie. Am sunat la clinicile particulare, insa ele, le fel ca spitalul particular, nu erau deschise in weekend. Am mers la sectia ambulatorie a spitalului judetean dar era si el inchis. Era un paznic de treaba inauntru care ne-a zis si el preocupat dupa ce am fost la receptie ca e inchis in weekend si ca luni se sarbatoreste Cincizecimea. “Mai trageti-o pana marti” zice el. Si trebuie sa recunosc faptul ca relaxarea mea in privinta Dianei m-a facut sa stau linistit cand am auzit o asemenea remarca inteligenta. Si ce sa faci daca ti se face rau in weekend in Suceava? Pai o rezolvi romaneste. Cauti un doctor si ii dai spaga sa iti faca ecografie, multumitor ca singurul doctor care stie sa o faca e in spital atunci. Cand te ingrijorezi de viata familiei sau a ta, recurgi la barbarismele autohtone.
Saptamana asta a fost publicata si clasificarea spitalelor din Romania. M-am uitat imediat sa vad ce grad avea cel judetean din Suceava si cum stau Bucurestiul si Onestiul in caz ca merg la ai mei. Sunt 29 de spitale de gradul I in Romania, 19 fiind in Bucuresti. urmatorul oras pe lista e Cluj cu 4. Asa cum ati ghicit, in Suceava nu e nici unul. De fapt, cel judetean la care am fost este singurul din judet care are gradul III, la fel ca cel municipal din Onesti.
Asa ca dragii mei, ascultati-mi acest sfat: nu va imbolnaviti in weekend, mai ales in anumite parti ale tarii.
Noi traim intr-un sistem complicat de adevaruri si minciuni. Minciunile cele mai eficiente sunt jumatatile de adevar. Filmele, cartile si povestile au in spatele lor filosofii, idei conceptii. Pentru ca lumea noastra e atat de complicata si impanzita cu obiceiuri, ritualuri, tendinte, fetishuri si presiuni sociale, pierdem din vedere scopurile ascunse ale cartilor, filmelor, industriei muzicale si comerciale.
Am vazut filmul ‘Adjusment bureau’ si a fost interesant, bine jucat si mai ales, bine gandit. Exprima un trend si o filosofie la moda care a aparut mai ales din insatisfactia surogatelor religioase. Cand pleci invers in argumentare, de la agenti, de la valori pe care oamenii le accepta neconditionat si cand lasi anumite adevaruri fundamentale sa ti le contrazica pe celelalte, cele mai putin confortabile, iese o poveste frumoasa. Si e frumoasa in stilul in care te provoaca, te face un revolutionar si un om care lupta pentru o cauza (evident ca pentru tine e buna). In cazul de fata, liberul arbitru, libertatea de a iti decide viitorul si iubirea iti arata ca exista un Dumnezeu personal cu agenti legalisti. Si asta este o ilustrare inteligenta si adevarata asupra realitatii. Pleaca de la realitate asa ca nu ai cum sa nu apreciezi un astfel de scenariu, cu un asemenea insight. Lipseste insa alt insight si ne lasa sa ne simtim bine in imaginea asta partial adevarata asupra realitatii care iti da un raspuns alternativ pentru frustrare, durere si suferinta.
Bottom line-ul este ca un scriitor sau creator nu scrie un roman, nu face un film doar de dragul de a-l face. Cand lumea era mai saraca, economic si cultural, era clar ca cine scria o carte avea un scop si o idee pe care vroia sa o transmita (ex. atragea atentia asupra superficialitatii culturii din acel timp si arata motivele pentru o decadere). Azi, pentru ca divertismentul este poate cea mai mare industrie, lucrul asta e pierdut din vedere. Un film, o carte, o melodie e doar o poveste buna, un sunet bine mixat si o imagine bine adaptata la ce se cere in momentul de fata. Dar asta e un adevar partial si un canal prin care alte jumatati de adevaruri sunt transmise. Si jumatatea care e adevarata te ajuta pe tine ca spectator sa te identifici pentru ca cealalta parte a silogismului sa fie sugerat. Noi oamenii nu credem un lucru cand suntem confruntati cu el, ci mai adesea cand ne este sugerat si cand ne implineste o nevoie sau o dorinta, cum ar fi spre exeplu si cel mai adesea, nevoia de a fi aprobat si integrat. Si ca sa fie si mai simplu de inteles, filmele, muzica, arta in esenta ne impregneaza un stil de viata si parerile pe care le avem. Noi luam deciziile dar de obicei le luam sub presiune, fie ca sunt reactii de acceptare sau respingere. Cine suntem e rezultatul unui intreg complex de circumstante. Dar in mod normal, noi ar trebui sa ne contestam valorile, sa le analizam, sa le dam presupozitia de nevinovatie si sa luam decizii informate. Iar cand ne uitam la un film, iti poti pune intrebarea: ce vrea sa transmita dincolo de poveste? Ce idei si filosofii sunt la moda?
Noi traim intr-o bula. Suntem inconstienti si nepasatori la ceea ce se intampla in jurul nostru iar cand ceva rau chiar se intampla in jurul nostru, stim sa ii atacam pe cei care au mai multa putere decat noi. Dar ce facem cu puterea pe care o avem?
Ceea ce nu facem ne va confrunta intr-o zi, cel mai probabil intr-o oglinda ori un flashback violent. Povestea nepasarii noastre si a razbunarii constiintei e in povestea omului care a facut fotografia de mai sus. E celebra poveste a lui Kevin Carter, cel care a castigat in 1994 premiul Pullitzer pentru aceasta poza. Viata lui incepe intr-o suburbie din Johannesburg, intr-o familie de albi de conditie medie. Renunta la facultate si dezerteaza din armata unui regim fata de care avea aversiuni dupa ce fusese recrutat fara sa vrea. Era un alb care nu lua parte la apartheid si devine jurnalist sportiv.
In 1984 insa, se muta la un ziar pentru a documenta crizele sociale africane. Scrie despre perioada aceea: “Am fost socat si dezgustat de ceea ce faceau. Am fost socat si dezgustat de cea ce faceam. Insa apoi oamenii au inceput sa discute despre acele imagini… si am simtit ca poate actiunile mele nu erau rele. Sa fii martor la ceva atat de oribil nu era neaparat ceva rau.”
In 1990 formeaza un grup cu inca trei colegi pentru a putea intra in cartierele de negri cu o frica de moarte usor atenuata. Se numesc The Bang Bang Club. Ca sa isi domoleasca durerea fata celor vazute, folosesc droguri. In 1991, unul din colegii lui, Greg Marinovich primeste premiul Pullitzer. Asta il inspira pe Carter si in 1993 pleaca in Sudan cu un coleg pentru a documenta nesfarsitele lupte africane interetnice. Intr-o fereastra de 30 de minute in care avionulul cu care zburasera distribuia mancare oamenilor, au cautat subiecte. Carter aude un scrancet si vede o fetita subnutrita si epuizata incercand sa ajunga la avionul cu provizii, tragandu-si sufletul. In spatele ei statea un vultur, asteptand ca fetita sa moara pentru a se hrani. Kevin Carter face poza care il va face faimos.
Cand este chemat sa ridice premiul Pullitzer, toata lumea il intreaba pe Carter ce s-a intamplat cu fetita si el marturiseste ca pentru aproape 20 de minute, a stat cu obiectivul fixat asupra fetitei si a asteptat ca vulturul sa iti intinda aripile, pentru o imagine mai buna. Cei de fata la decernare au spus ca el era la fel ca vulturul care astepta ca acea fetita sa moara pentru a-si satisface foamea. Explica de mai multe ori: “A trebuit sa gandesc vizual (…) Fac un cadru strans pe un tip mort si o balta de rosu. In uniforma lui kaki intr-o balta de sange, in nisip. Fata mortului este putin gri. E o scena vizuala. Inauntru ceva tipa: Dumnezeule! Insa, sunt la lucru. Ma ocup de restul mai tarziu. Daca nu poti sa faci asa, las-o balta si iesi din joc.” Peste cativa ani a aparut si o varianta a povestii care incerca sa il absolve partial de vina pe Carter.A devenit din ce in ce mai depresiv. La cateva zile dupa ce este anuntat ca a castigat premiul, The Bang Bang Club pleaca la cativa kilometri de Johannesburg dar el se intoarce mai repede inapoi pentru un interviu. Aude mai tarziu la radio ca unul din colegii sai a fost omorat si unul a fost ranit. Se simte vinovat si crede ca el trebuia sa moara atunci.
La vreo 2 luni dupa ce primeste premiul, continua sa fie dezamagit si depresiv iar alte esecuri din viata lui contribuie la starea lui. Pe 27 iulie 1994 se sinucide.
Cum reactionam la asa ceva? Noi nu am vazut ce a vazut el dar nici nu vrem. Nu cred ca e simplu sa faci fata la astfel de imagini, dar ce invat eu din povestea lui Kevin Carter in prima instanta e ca sa te ascunzi nu e o solutie.
Un articol mai detaliat despre Carter gasiti aici.
Acum doua sapatamani am fost la o conferinta care printre altele adresa problema administrarii banilor. Libertatea financiara nu e niciodata financiara este unul dni motto-urile celor de la Crown Financial Ministries, una din organizatiile cu care colaboreaza Don Christensen. Si multe principii bune s-au afisat pe slide-uri dar ce m-a facut sa simt cel mai mult si m-a scos dintr-un tipar de asimilare a fost statistica urmatoare.
Desigur, bogatie e un termen cu o insemnatate subiectiva, mai ales daca ne gandim la ce inseamna 50 % din aproape sapte miliarde de oameni. Statistica asta nu o vezi la televizor cand se prezinta situatia noastra. Asta se intampla probabil pentru ca suntem atat de plini de noi incat spiritele noastre sunt cele falite.
